Istrati, Panait
Panait Istrati se naste la Braila in august 1884, fiind al doilea copil al Joitei Istrate, spalatoreasa, si al lui Gheorghios Valsamis, negustor si contrabandist grec.
In Cum am devenit scriitor se legitimeaza: „Actele mele nu pomenesc numele tatalui. Ma declara, pur si simplu: fiul lui… si al Joitei Istrati, in varsta de douazeci si noua de
ani. Fiu nelegitim, port numele de familie al mamei mele.“
Isi petrece copilaria la Baldovinesti, la bunica Nedelea, in preajma unchilor Anghel si Dumitru. In perioada 1891-1896 urmeaza clasele primare la Braila, iar din 1897 e baiat de
pravalie la kir Leonida si kir Nikola, ucenic in diverse meserii la Atelierele Docurilor, Pescariile Statului si Fabrica de Franghii. In 1904, la Bucuresti, se angajeaza ca
agent la Biroul de plasare al lui Ghita Cristescu si ia contact astfel cu miscarea socialista. Este apoi fecior in casa unui avocat, valet la Hotelul English si servitor la un
spital. La Giurgiu descarca vagoane in port; la Braila, ca zugrav, se imprieteneste cu pictorul-sobar Samoila Petrov. In 1905, in Capitala, participa la manifestatia de
solidaritate cu miscarile revolutionare din Rusia, iar la Braila este arestat si condamnat cu suspendare pentru „rapire de minora“; e incorporat, dar capata dispensa medicala
dupa o luna de cazarma. In 1906 lucrează in port la Constanta si incepe colaborarea cu Romania Muncitoare, care ii publica primul articol: Regina Hotel. Se imbarca clandestin cu
destinatia Alexandria, in 1907 si cutreiera Egiptul, Siria si Libanul, trece prin Pireu, Neapole si Jaffa; isi castiga existenta ca zugrav, om-sandvici, actor figurant. In 1908
este portar la Hotelul Popescu din Lacu Sarat. Ajunge din nou in Egipt, in 1909. Este incarcerat la Vacaresti (laolalta cu I.C. Frimu) pentru participare la manifestatia in
favoarea lui Racovski. Ca lider sindical la Braila, organizeaza revolta portuarilor impotriva regulamentului intocmit de capitanie. In 1910, impreuna cu Stefan Gheorghiu,
conduce marea greva a lucratorilor din portul Brailei si scrie articole in Dimineata, Adevarul, Viata sociala. Revine in Egipt; In 1911 publica articolul Nostra famiglia in
Lumea noua. E internat la Sanatoriul Filaret. In 1912, ca secretar al Cercului de Editura Socialista, i se tiparesc doua schite in Calendarul Muncii. Pleaca in Egipt, insotit de
Stefan Gheorghiu. Inceputul lui 1913 il gaseste la Cairo, de unde expediaza articole Romaniei Muncitoare. Revine in tara si, la recomandarea lui Alecu Constantinescu, este
trimis la Paris, unde face cunostinta cu cizmarul Gheorghe Ionescu. Se intoarce la Braila in martie 1914, unde infiinteaza Asociatia Zugravilor si pune pe picioare o crescatorie
de porci; in 1915 scrie pentru Tribuna Transporturilor doua articole dedicate lui Stefan Gheorghiu si colaboreaza la Lupta zilnica. Se casatoreste cu Jeaneta Gheorghiu. In
1916, la scurta vreme dupa intrarea tarii in razboi, lichideaza crescatoria si paraseste Romania prin punctul de frontiera Predeal. Panait Istrati ajunge in Elvetia, la
Leysin-Village, in martie 1916, unde castiga din zugraveli şi învaţă limba franceză. În 1917, servitor şi muncitor la terasamente. În 1918, lucrător la Uzina de muniţii Piccard
Pictet din Geneva, apoi tractorist în Valois. În 1919, la Sanatoriul Sylvana-sur-Lausanne, îl cunoaşte pe Josue Jéhouda, care îi recomandă opera lui Romain Rolland. Moare Joiţa
Istrate. Publică primele patru articole în franceză în La Feuille. În 1920 se stabileşte la Nisa. Singur, fără bani şi fără speranţa vreunei mutaţii importante, încearcă să se
sinucidă pe 3 ianuarie 1921 în grădina Albert I, la picioarele monumentului Victoriei.
În Celălalt Istrati (Editura Polirom, 2004), Mircea Iorgulescu scrie: „Când Istrati încearcă să se sinucidă într-o grădină publică din Nisa, printre hârtiile lui se aflau şi
două scrisori către Romain Rolland: cea din 1919 şi alta, Ultime cuvinte, scrisă în ajunul nenorocitei tentative. Prin intermediul unui ziarist, una ajunge – în martie 1921 – la
destinatar: era cea dintâi, din 1919. Acelaşi ziarist, al cărui rol, rămas obscur, a fost în fond capital, îl convinge pe Romain Rolland să-i răspundă anonimului său
corespondent. Aşa a început schimbul epistolar datorită căruia Istrati s-a lăsat convins să-şi scrie opera.“
Este internat la Spitalul Saint Roch, se reface fizic şi, sub îndrumarea lui Romain Rolland, Panait Istrati îşi redactează, în 1922, în franceză, primele povestiri: „Oncle
Anghel“, „Sotir“, „Kir Nicolas“, „Stavro“, „Kyra Kyralina“. În 1923 termină „Codine“ şi „Acceptation“. La 15 august, revista Europe publică „Kyra Kyralina“, prefaţată de
Rolland.
Versiunea în limba română, semnată de chiar autorul prozei, a fost destul de straniu receptată. Cezar Petrescu scria în Gîndirea despre riscurile unei lecturi eticiste:
„Chira Chiralina e, fără îndoială, o carte plină de substanţă, de unitate şi de pitoresc, unde legenda se împleteşte cu cea mai curată deflorare a sufletelor de către realitate.
Panait Istrati are duh de povestitor şi, înainte de a fi scriitor, e om. [...]
Prin nu ştiu ce strâmbă înţelegere a cuvântului scris, Chira Chiralina a putut fi socotită de către unii o poveste imorală, fiindcă e vorba acolo de toate viţiile Orientului.
Dar imoralitatea operei de artă? – dacă se mai poate deschide astăzi o discuţie învechită şi epuizată? – se măsoară după atitudinea autorului faţă de păcat. Există o literatură
libidinoasă care se adresează sensibilităţii lectorului de la buric în jos. E chiar o industrie literară specializată în aceste virtuţi afrodisiace. Ea se vinde pe sub mână
adolescenţilor cu viţii ascunse, femeilor cu viaţă concentrată în jurul sexualităţii, bătrânilor cu glande stoarse. Chira Chiralina nu ştiu cum poate fi socotită ca atare.
Puţine cărţi au povestit lucruri scârboase cu atâta decenţă şi cu atât de subţire, poate intuitivă fineţe de a ocoli cuvântul brutal. [...]
Chira Chiralina rămâne un indiciu de posibilităţi. Dincolo, pot aşeza dezamăgiri sau, ceea ce cu toţii dorim, o operă întregită şi durabilă.“ (Cezar Petrescu. Panait Istrati, în
Gândirea, anul 4, nr. 2, 1924)
La Paris e contactat de Editions Rieder. În 1924 scrie „Cosma“ şi se stabileşte la Masevaux. Colaborează la Adevărul Literar şi Artistic şi la Omul Liber. În 1925 publică
articole în Clarté şi Europe. Revine în ţară unde Editura Renaşterea tipăreşte „Trecut şi Viitor“ şi „Moş Anghel“. Întreprinde un turneu; supravegheat de Siguranţă, denunţă
autorităţile române în Paris-Soir şi Le Quotidien, la mitingul Ligii pentru Drepturile Omului şi la cel contra Teroarei Albe în Balcani. În 1926, la Nisa, scrie „Domnitza de
Snagov“; La Nouvelle Revue Française tipăreşte „Une nuit dans les marais“. Conferenţiază la Geneva despre rolul artelor şi ştiinţelor. Întreprinde al treilea mariaj cu
elveţianca Marie-Louise Baud-Bovy (Bilili), după ce divorţase de Jeaneta (în 1922), respectiv de Arma (în 1926). La Menton scrie „ªtefan al nostru“ şi „Nerrantsoula“. La Paris
ia cuvântul la mitingul antifascist L’Italie aux fers. În 1927, finalizează „Mikhaïl“. Participă la banchetul literar Les étrangers à Paris şi la congresul P.E.N.-Club din
Bruxelles. „Isaac, le tresseur de fil de fer“ apare în Revue Europeenne. Presa elogiază „La Familie Perlmutter“, scrisă în colaborare cu Jéhouda. I se tipăresc interviuri în Les
Nouvelles Littéraires.
Publică la Paris „Les chardons du Baragan“ (1928), tradus în româneşte ca „Ciulinii Bărăganului“ care este, în aparenţă, romanul revoltei agrare din 1907. Dar, centrele de
interes nu sunt decât episodic insurecţiile ţărăneşti. Panait Istrati nu este un romancier cu teză socială, în maniera dezvoltată literar de Liviu Rebreanu în „Răscoala“ ori de
Cezar Petrescu în 1907. La Istrati, răscoala este schema, pretextul, mai exact, contextul în care poematicul, introspectivul, solitudinea fac atmosfera. De aceea există aproape
un refuz al epicului. „Ciulinii Bărăganului“ sunt mai degrabă – după cum spunea Perpessicius – poemul singurătăţilor, orizonturilor infinite, împărăţiei ciulinilor, purtaţi
către alte lumi împreună cu nord-estul care îi urmăreşte ca pe suflete condamnate.
Ca vicepreşedinte al Asociaţiei Les Amis de l’U.R.S.S., din care făceau parte şi Barbusse, Becher, Vaillant-Couturier, Lunacearski participă, la Moscova, la aniversarea
Revoluţiei din 1917, unde ajunge pe 15 octombrie 1927.
Panait Istrati îşi afirma crezul politic.
„Apariţia bolşevismului [...] mă subjugă prin fermitatea, precizia şi curajul său. Am aderat de îndată, a doua zi după revoluţia din octombrie, fără să ţin seama că mă aflam
atunci în Elveţia şi că acest gest putea să mă coste scump“.
În ţara care l-a dat politicii pe Lenin, descoperă treptat distanţa dintre cauza socialismului, căreia îi era dedicat trup şi suflet, adică binele celor mulţi şi obidiţi, şi
realitatea de la faţa locului, din Uniunea Sovietică, unde masele nu erau fericite de „viaţa nouă“ pe care o trăiau în Statul muncitorilor şi ţăranilor. Pleacă din U.R.S.S.,
însoţit de Marie-Louise Baud-Bovy şi de celebrul scriitor grec Nikos Kazantzakis, în Grecia (de unde au fost repede expulzaţi) pentru a reveni în „Patria bolşevismului“, de data
aceasta fiind ferm hotărât să-şi petreacă restul vieţii acolo. La 15 februarie 1929, Panait Istrati soseşte la Paris, cu o nouă perspectivă oferită de experienţa sovietică.
Publică „Vers l’autre flamme. Confession pour vaincus. Après 16 mois dans l’U.R.S.S.“ şi-i mărturiseşte lui Romain Rolland drama pe care a tradus-o în carte: „Prietene, mi-am
vărsat năduful. Va fi o petardă teribilă, ce va răsuna în toată Europa...“ (29 aprilie 1929). Între „performanţele“ militantului socialist român este şi statutul de prim
contestatar al mistificării comuniste. Cele mai importante descoperiri istratiane sunt: nomenklatura, Proletariatul ca instrument pentru camuflarea mitei, a traficului de bani
şi a sărăciei. „Bolşevicul româno-francez“ înţelege că „morala proletară“ este o invenţie necesară pentru instrumentarea manipulării.
Comunismul este o iluzie ce ajunge să-l scandalizeze: „... vă rog să-mi spuneţi ce înseamnă azi a fi comunist în Rusia? ªi apoi să sfârşim odată pentru totdeauna cu
echivocurile: numai comuniştii trebuie să fie cei ce pot trăi pe acest pământ? ªi ce facem cu muncitorul, ţăranul, intelectualul, amploaiatul, zdrobitoarea majoritate omenească
care nu pricepe nimic din comunism dar care asudă muncind? Trebuie să-i alungăm de la truda lor? Să-i dăm afară din locuinţa lor? Să-i trimitem în Siberia? Să-i omorâm?“
„Spovedania“ nu este obiectivarea literară a unei înfrângeri. „De altfel, titlul spune totul: învinşii sunt victimele birocraţiei sovietice, ale nomenklaturii, pătura
parazitară, omnipotentă, profund şi iremediabil coruptă, care suge vlaga muncitorilor şi colhoznicilor, stăpânind prin teroare: Iată faţa Patriei proletare. Iată dreptatea ei
[...] De la un capăt la altul al împărăţiei – puşi cu botul pe labe de măciuca fascismului roşu – Siberiile gem de Rusakovi şi de alţi oameni pe care fascismul roşu i-a folosit
mai întâi pentru scopurile sale murdare, aruncându-i apoi în închisoare.“
Sintagma „fascism roşu“ a fost asimilată de contemporanii comunişti ai lui Istrati drept un abuz extrem. De altfel, în Franţa, susţinătorii politicii sovietice au instrumentat o
campanie furibundă împotriva scriitorului.
I se tipăreşte un articol în Europe şi îşi încheie primul volum din trilogia „Vers l’autre flamme“. Trimis de Europe la procesul minerilor, urmare a grevei de la Lupeni, publică
opt reportaje în Lupta, unde acuză guvernul român pentru maniera extrem de violentă de a reacţiona. Pleacă la Paris, iar, în 1930, în Egipt. Expulzat din Alexandria, închis la
Trieste, eliberat graţie intervenţiei consulului francez, se întoarce în Franţa şi este primit cu o campanie a presei de stânga care îl acuză de trădare. Aici este originea
dezacordului profund cu Romain Rolland care întrerupe corespondenţa cu Istrati până în 1934. Se întoarce la Brăila, unde este supus agresiunilor autorităţilor româneşti. Bolnav,
cu o situaţie materială precară, este obiectul unei manifestaţii fasciste împotriva „comunistului Panait Istrati“ care se trasformă într-o luptă de stradă. În aprilie 1932, se
căsătoreşte cu Margareta Izesco, împreună cu care se mută la Bucureşti un an mai târziu, trăind cu speranţa că-şi va reface viaţa. În 1934 reia corespondenţa cu Romain Rolland.
Editura Rieder îşi declară falimentul în 1935 şi încetează plata drepturilor de autor, fiind nevoit să se angajeze ca redactor la o editură românească. Bolnav şi singur, Istrati
moare în Bucureşti în data de 16 aprilie 1935. Este înmormântat fără să beneficieze de slujbă religioasă la Cimitirul Bellu.
In Cum am devenit scriitor se legitimeaza: „Actele mele nu pomenesc numele tatalui. Ma declara, pur si simplu: fiul lui… si al Joitei Istrati, in varsta de douazeci si noua de
ani. Fiu nelegitim, port numele de familie al mamei mele.“
Isi petrece copilaria la Baldovinesti, la bunica Nedelea, in preajma unchilor Anghel si Dumitru. In perioada 1891-1896 urmeaza clasele primare la Braila, iar din 1897 e baiat de
pravalie la kir Leonida si kir Nikola, ucenic in diverse meserii la Atelierele Docurilor, Pescariile Statului si Fabrica de Franghii. In 1904, la Bucuresti, se angajeaza ca
agent la Biroul de plasare al lui Ghita Cristescu si ia contact astfel cu miscarea socialista. Este apoi fecior in casa unui avocat, valet la Hotelul English si servitor la un
spital. La Giurgiu descarca vagoane in port; la Braila, ca zugrav, se imprieteneste cu pictorul-sobar Samoila Petrov. In 1905, in Capitala, participa la manifestatia de
solidaritate cu miscarile revolutionare din Rusia, iar la Braila este arestat si condamnat cu suspendare pentru „rapire de minora“; e incorporat, dar capata dispensa medicala
dupa o luna de cazarma. In 1906 lucrează in port la Constanta si incepe colaborarea cu Romania Muncitoare, care ii publica primul articol: Regina Hotel. Se imbarca clandestin cu
destinatia Alexandria, in 1907 si cutreiera Egiptul, Siria si Libanul, trece prin Pireu, Neapole si Jaffa; isi castiga existenta ca zugrav, om-sandvici, actor figurant. In 1908
este portar la Hotelul Popescu din Lacu Sarat. Ajunge din nou in Egipt, in 1909. Este incarcerat la Vacaresti (laolalta cu I.C. Frimu) pentru participare la manifestatia in
favoarea lui Racovski. Ca lider sindical la Braila, organizeaza revolta portuarilor impotriva regulamentului intocmit de capitanie. In 1910, impreuna cu Stefan Gheorghiu,
conduce marea greva a lucratorilor din portul Brailei si scrie articole in Dimineata, Adevarul, Viata sociala. Revine in Egipt; In 1911 publica articolul Nostra famiglia in
Lumea noua. E internat la Sanatoriul Filaret. In 1912, ca secretar al Cercului de Editura Socialista, i se tiparesc doua schite in Calendarul Muncii. Pleaca in Egipt, insotit de
Stefan Gheorghiu. Inceputul lui 1913 il gaseste la Cairo, de unde expediaza articole Romaniei Muncitoare. Revine in tara si, la recomandarea lui Alecu Constantinescu, este
trimis la Paris, unde face cunostinta cu cizmarul Gheorghe Ionescu. Se intoarce la Braila in martie 1914, unde infiinteaza Asociatia Zugravilor si pune pe picioare o crescatorie
de porci; in 1915 scrie pentru Tribuna Transporturilor doua articole dedicate lui Stefan Gheorghiu si colaboreaza la Lupta zilnica. Se casatoreste cu Jeaneta Gheorghiu. In
1916, la scurta vreme dupa intrarea tarii in razboi, lichideaza crescatoria si paraseste Romania prin punctul de frontiera Predeal. Panait Istrati ajunge in Elvetia, la
Leysin-Village, in martie 1916, unde castiga din zugraveli şi învaţă limba franceză. În 1917, servitor şi muncitor la terasamente. În 1918, lucrător la Uzina de muniţii Piccard
Pictet din Geneva, apoi tractorist în Valois. În 1919, la Sanatoriul Sylvana-sur-Lausanne, îl cunoaşte pe Josue Jéhouda, care îi recomandă opera lui Romain Rolland. Moare Joiţa
Istrate. Publică primele patru articole în franceză în La Feuille. În 1920 se stabileşte la Nisa. Singur, fără bani şi fără speranţa vreunei mutaţii importante, încearcă să se
sinucidă pe 3 ianuarie 1921 în grădina Albert I, la picioarele monumentului Victoriei.
În Celălalt Istrati (Editura Polirom, 2004), Mircea Iorgulescu scrie: „Când Istrati încearcă să se sinucidă într-o grădină publică din Nisa, printre hârtiile lui se aflau şi
două scrisori către Romain Rolland: cea din 1919 şi alta, Ultime cuvinte, scrisă în ajunul nenorocitei tentative. Prin intermediul unui ziarist, una ajunge – în martie 1921 – la
destinatar: era cea dintâi, din 1919. Acelaşi ziarist, al cărui rol, rămas obscur, a fost în fond capital, îl convinge pe Romain Rolland să-i răspundă anonimului său
corespondent. Aşa a început schimbul epistolar datorită căruia Istrati s-a lăsat convins să-şi scrie opera.“
Este internat la Spitalul Saint Roch, se reface fizic şi, sub îndrumarea lui Romain Rolland, Panait Istrati îşi redactează, în 1922, în franceză, primele povestiri: „Oncle
Anghel“, „Sotir“, „Kir Nicolas“, „Stavro“, „Kyra Kyralina“. În 1923 termină „Codine“ şi „Acceptation“. La 15 august, revista Europe publică „Kyra Kyralina“, prefaţată de
Rolland.
Versiunea în limba română, semnată de chiar autorul prozei, a fost destul de straniu receptată. Cezar Petrescu scria în Gîndirea despre riscurile unei lecturi eticiste:
„Chira Chiralina e, fără îndoială, o carte plină de substanţă, de unitate şi de pitoresc, unde legenda se împleteşte cu cea mai curată deflorare a sufletelor de către realitate.
Panait Istrati are duh de povestitor şi, înainte de a fi scriitor, e om. [...]
Prin nu ştiu ce strâmbă înţelegere a cuvântului scris, Chira Chiralina a putut fi socotită de către unii o poveste imorală, fiindcă e vorba acolo de toate viţiile Orientului.
Dar imoralitatea operei de artă? – dacă se mai poate deschide astăzi o discuţie învechită şi epuizată? – se măsoară după atitudinea autorului faţă de păcat. Există o literatură
libidinoasă care se adresează sensibilităţii lectorului de la buric în jos. E chiar o industrie literară specializată în aceste virtuţi afrodisiace. Ea se vinde pe sub mână
adolescenţilor cu viţii ascunse, femeilor cu viaţă concentrată în jurul sexualităţii, bătrânilor cu glande stoarse. Chira Chiralina nu ştiu cum poate fi socotită ca atare.
Puţine cărţi au povestit lucruri scârboase cu atâta decenţă şi cu atât de subţire, poate intuitivă fineţe de a ocoli cuvântul brutal. [...]
Chira Chiralina rămâne un indiciu de posibilităţi. Dincolo, pot aşeza dezamăgiri sau, ceea ce cu toţii dorim, o operă întregită şi durabilă.“ (Cezar Petrescu. Panait Istrati, în
Gândirea, anul 4, nr. 2, 1924)
La Paris e contactat de Editions Rieder. În 1924 scrie „Cosma“ şi se stabileşte la Masevaux. Colaborează la Adevărul Literar şi Artistic şi la Omul Liber. În 1925 publică
articole în Clarté şi Europe. Revine în ţară unde Editura Renaşterea tipăreşte „Trecut şi Viitor“ şi „Moş Anghel“. Întreprinde un turneu; supravegheat de Siguranţă, denunţă
autorităţile române în Paris-Soir şi Le Quotidien, la mitingul Ligii pentru Drepturile Omului şi la cel contra Teroarei Albe în Balcani. În 1926, la Nisa, scrie „Domnitza de
Snagov“; La Nouvelle Revue Française tipăreşte „Une nuit dans les marais“. Conferenţiază la Geneva despre rolul artelor şi ştiinţelor. Întreprinde al treilea mariaj cu
elveţianca Marie-Louise Baud-Bovy (Bilili), după ce divorţase de Jeaneta (în 1922), respectiv de Arma (în 1926). La Menton scrie „ªtefan al nostru“ şi „Nerrantsoula“. La Paris
ia cuvântul la mitingul antifascist L’Italie aux fers. În 1927, finalizează „Mikhaïl“. Participă la banchetul literar Les étrangers à Paris şi la congresul P.E.N.-Club din
Bruxelles. „Isaac, le tresseur de fil de fer“ apare în Revue Europeenne. Presa elogiază „La Familie Perlmutter“, scrisă în colaborare cu Jéhouda. I se tipăresc interviuri în Les
Nouvelles Littéraires.
Publică la Paris „Les chardons du Baragan“ (1928), tradus în româneşte ca „Ciulinii Bărăganului“ care este, în aparenţă, romanul revoltei agrare din 1907. Dar, centrele de
interes nu sunt decât episodic insurecţiile ţărăneşti. Panait Istrati nu este un romancier cu teză socială, în maniera dezvoltată literar de Liviu Rebreanu în „Răscoala“ ori de
Cezar Petrescu în 1907. La Istrati, răscoala este schema, pretextul, mai exact, contextul în care poematicul, introspectivul, solitudinea fac atmosfera. De aceea există aproape
un refuz al epicului. „Ciulinii Bărăganului“ sunt mai degrabă – după cum spunea Perpessicius – poemul singurătăţilor, orizonturilor infinite, împărăţiei ciulinilor, purtaţi
către alte lumi împreună cu nord-estul care îi urmăreşte ca pe suflete condamnate.
Ca vicepreşedinte al Asociaţiei Les Amis de l’U.R.S.S., din care făceau parte şi Barbusse, Becher, Vaillant-Couturier, Lunacearski participă, la Moscova, la aniversarea
Revoluţiei din 1917, unde ajunge pe 15 octombrie 1927.
Panait Istrati îşi afirma crezul politic.
„Apariţia bolşevismului [...] mă subjugă prin fermitatea, precizia şi curajul său. Am aderat de îndată, a doua zi după revoluţia din octombrie, fără să ţin seama că mă aflam
atunci în Elveţia şi că acest gest putea să mă coste scump“.
În ţara care l-a dat politicii pe Lenin, descoperă treptat distanţa dintre cauza socialismului, căreia îi era dedicat trup şi suflet, adică binele celor mulţi şi obidiţi, şi
realitatea de la faţa locului, din Uniunea Sovietică, unde masele nu erau fericite de „viaţa nouă“ pe care o trăiau în Statul muncitorilor şi ţăranilor. Pleacă din U.R.S.S.,
însoţit de Marie-Louise Baud-Bovy şi de celebrul scriitor grec Nikos Kazantzakis, în Grecia (de unde au fost repede expulzaţi) pentru a reveni în „Patria bolşevismului“, de data
aceasta fiind ferm hotărât să-şi petreacă restul vieţii acolo. La 15 februarie 1929, Panait Istrati soseşte la Paris, cu o nouă perspectivă oferită de experienţa sovietică.
Publică „Vers l’autre flamme. Confession pour vaincus. Après 16 mois dans l’U.R.S.S.“ şi-i mărturiseşte lui Romain Rolland drama pe care a tradus-o în carte: „Prietene, mi-am
vărsat năduful. Va fi o petardă teribilă, ce va răsuna în toată Europa...“ (29 aprilie 1929). Între „performanţele“ militantului socialist român este şi statutul de prim
contestatar al mistificării comuniste. Cele mai importante descoperiri istratiane sunt: nomenklatura, Proletariatul ca instrument pentru camuflarea mitei, a traficului de bani
şi a sărăciei. „Bolşevicul româno-francez“ înţelege că „morala proletară“ este o invenţie necesară pentru instrumentarea manipulării.
Comunismul este o iluzie ce ajunge să-l scandalizeze: „... vă rog să-mi spuneţi ce înseamnă azi a fi comunist în Rusia? ªi apoi să sfârşim odată pentru totdeauna cu
echivocurile: numai comuniştii trebuie să fie cei ce pot trăi pe acest pământ? ªi ce facem cu muncitorul, ţăranul, intelectualul, amploaiatul, zdrobitoarea majoritate omenească
care nu pricepe nimic din comunism dar care asudă muncind? Trebuie să-i alungăm de la truda lor? Să-i dăm afară din locuinţa lor? Să-i trimitem în Siberia? Să-i omorâm?“
„Spovedania“ nu este obiectivarea literară a unei înfrângeri. „De altfel, titlul spune totul: învinşii sunt victimele birocraţiei sovietice, ale nomenklaturii, pătura
parazitară, omnipotentă, profund şi iremediabil coruptă, care suge vlaga muncitorilor şi colhoznicilor, stăpânind prin teroare: Iată faţa Patriei proletare. Iată dreptatea ei
[...] De la un capăt la altul al împărăţiei – puşi cu botul pe labe de măciuca fascismului roşu – Siberiile gem de Rusakovi şi de alţi oameni pe care fascismul roşu i-a folosit
mai întâi pentru scopurile sale murdare, aruncându-i apoi în închisoare.“
Sintagma „fascism roşu“ a fost asimilată de contemporanii comunişti ai lui Istrati drept un abuz extrem. De altfel, în Franţa, susţinătorii politicii sovietice au instrumentat o
campanie furibundă împotriva scriitorului.
I se tipăreşte un articol în Europe şi îşi încheie primul volum din trilogia „Vers l’autre flamme“. Trimis de Europe la procesul minerilor, urmare a grevei de la Lupeni, publică
opt reportaje în Lupta, unde acuză guvernul român pentru maniera extrem de violentă de a reacţiona. Pleacă la Paris, iar, în 1930, în Egipt. Expulzat din Alexandria, închis la
Trieste, eliberat graţie intervenţiei consulului francez, se întoarce în Franţa şi este primit cu o campanie a presei de stânga care îl acuză de trădare. Aici este originea
dezacordului profund cu Romain Rolland care întrerupe corespondenţa cu Istrati până în 1934. Se întoarce la Brăila, unde este supus agresiunilor autorităţilor româneşti. Bolnav,
cu o situaţie materială precară, este obiectul unei manifestaţii fasciste împotriva „comunistului Panait Istrati“ care se trasformă într-o luptă de stradă. În aprilie 1932, se
căsătoreşte cu Margareta Izesco, împreună cu care se mută la Bucureşti un an mai târziu, trăind cu speranţa că-şi va reface viaţa. În 1934 reia corespondenţa cu Romain Rolland.
Editura Rieder îşi declară falimentul în 1935 şi încetează plata drepturilor de autor, fiind nevoit să se angajeze ca redactor la o editură românească. Bolnav şi singur, Istrati
moare în Bucureşti în data de 16 aprilie 1935. Este înmormântat fără să beneficieze de slujbă religioasă la Cimitirul Bellu.
Titlurile autorului Istrati, Panait (10)
cata S_where include general functions after inherit sitesNu exista nici un produs in aceasta pagina! Dar sunt oricand recomandari si promotii pregatite pentru d-voastra!
Categorii
Informatii utile
Parteneri:
Credem in corectitudine si promovarea calitatii serviciilor in e-commerce si recomandam oricarei persoane inselate de falsi jucatori din acest domeniu sa se adreseze Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorului.
Publicitate
Afaceri
Cartea saptamanii
Institutul Memorie Culturala
Portal montant - AlpinPoint.ro
Contact clienti


0 produse
Reduceri edituri
Important
Recomandari










